am gasit cheita de la cutiuta mica si colorata (scria pe ea: clef de songes)

Am deschis ochii, caldura m-a trezit. Aerul greu sau poate broboanele sarate din propria-mi apa inghesuite si arajate ca la linia de start deasupra gurii nu m-au mai lasat sa dorm. Lumina difuza din mansarda era brusc prea puternica, pleoapele mele n-au mai putut-o tine afara. Am inlaturat cartea care se odihnea pe mine, deschisa la ultima pagina citita, de parca ea ar fi fost plapuma care-mi tinea atat de cald. Trebuie sa ma refugiez intr-un loc mai putin fierbinte, un loc care nu e doar al meu dar mi-e la fel de drag. Asa ca las in urma coltul preferat cu biblioteca si cartile, cele mereu aproape de mine...las acolo si sacul meu rosu plin cu scarta si narghileaua inconjurata de multele perne colorate pe care le strivim sub greutatea noastra in fiecare seara si cobor scara ingusta si rotunda. Dormitorul. Mare dar mic, familiar si primitor, este gol. Ceasul de pe perete, primul pe care il intalnesc in calea mea, arata cu o obraznicie mustratoare ora pranzului...acum se explica prezenta aceea chinuitoare care m-a trezit cu insistentele ei fierbinti. Dar e incremenit totul in afara de ceasul care nu poate fi oprit din goana lui nebuna. Imi continui coborarea fara sa schimb lenjeria care acopera partea de jos a trunchiului (oricum sunt roz cu hainute desenate pe ei...nu ar putea deranja pe absolut nimeni chiar si in absurda ipostaza a intalnirii unui strain in casa asta mare). E mai racoare aici dar cald asa ca deschid geamul imens si plec. Trec prin holul cel mic ca si cum n-as fi fost acolo, baia o ignor in totalitate ( avem baie? :) ). Cobor scarile cele mari...Usa de la intrare este inchisa...in sfarsit racoarea pe care o cautam. Uite si fotoliul mare si colorat pe care sta Boris motanul ori de cate ori EL se uita la marele televizor de aici sau atunci cand eu imi gasesc de facut cate o prostioara de mana. Ultima data am cusut, cu Boris in brate, orez in niste ciorapi lungi cu dungi. Mai am de pus panglicile...o sa va arat ce-a iesit, inca nu. Nu stau mult. Aud ceva din bucatarie...merg incet si cu bagare de seama pana acolo. Vreau sa nu ma auda nimeni...ca un ninja galagios ce sunt, fac sa scartaie podeaua veche sub greutatea unui pas, deschid usor usa ca sa constat ca galagioasa mea imprudenta de acum o clipa a scapat neobservata. Nu e nimeni dar bucataria traieste, aici se pregateste ceva...delicios (imi spun simturile mele). Imi continui cautarea si trecand de usa care ma duce in camera de zi, cu geamuri de sus pana jos, il vad cu spatele la mine, pune pe masa cea mare si rotunda flori proaspete din gradina. Gradina care trimite, pe usa larg deschisa de la terasa, adieri proaspete. Ma apropi de EL, de data asta cu un succes silentios, si ii pun mainile la ochi. Si atunci... i-am deschis...

by Simona H.